Nu știu dacă ne rezumăm des la problema existențială, dar totuși, trăim ca să mâncăm sau mâncăm ca să trăim? Această întrebare poate fi interpretată doar retoric?

Cert e faptul că avem o viață. Și e cea pe care o merităm, creăm, vrem, obținem sau chiar visăm. Pe alocuri are un curs neidentificat, dar nu știu cum stabilit de o forță oarecare.
Pe lângă această forță divină sau din contra, fiecare își creează propria armonie. De regulă, e cea personală. Și oare viața nu ne e dată doar una singură, pentru a ne impune să fim egoiști? Nu ar fi logic și coerent să ne gândim la suflețelul nostru? Dar pentru a fi fericiți avem nevoie de ceva palpabil?

E banal ceea ce întreb, dar atât de greu de implementat…

E greu:

• Să trăiești în lumea ta.
• Să alegi TU, pentru că nimeni nu îți cunoaște muștele tale din cap și pentru că nimeni nu le va liniști decât însăși TU.
• Să greșești tot TU și tot TU să îți dai peste nas, fiindcă e și mai dur, dar și pentru că asta învață mult mai eficient.
• Să scrii TU (cu majuscule) pentru că ești puternic și poți! Și să continui să te simți astfel, nu doar să afirmi. Cea mai miloasă și josnică faptă pe care o poți proceda față de tine este să te minți.
• Să asculți muzica, care îți place. Să dansezi haotic, dacă aceste mișcări te distrează.
• Să faci lucruri, care te motivează să îți păstreze feeling-ul de ”I’am alive”.
• Să îți utilizezi la maxim creierii.
• Să te folosești în viața asta doar de o persoană! De tine!
• Să continui să te explorezi, fiindcă eu cred că viața ne este o provocare. Provocarea constă în faptul de a cunoaște ființa, care se ascunde în corpul tău însuflețit.
• Profită de timpul ăsta limitat și folosește-te de tine la maxim!
• Și nu uita: creează și vezi, prin prisma unor lucruri banale, un rost mult mai util și binevoitor!