Merg spre casă într-o seară de marţi. Simplă zi de 16. Ba nu, de 17. Scot telefonul din buzunar şi îi dau dreptate presupunerii 2. E 17, o zi obişnuită de marţi…

Până a ajunge la amurg, soarele a răsărit aşa cum ştie el mai bine, ci nu simplu aşa cum îl văd oamenii. A strălucit pe cer în aşteptarea unei odihne. Odihne simple aşa cum îşi doresc şi oamenii. Aşa şi a fost. Ploaia i-a oferit acel răgaz soarelui, iar oamenii simpli încercau să fugă, cât mai repede. Cu părul aranjat, am păşit prin ploaie. Era greu pentru că şlapii îmi tot lunecau de pe tălpi… Un alt rătăcit al ploii mi-a pus mîinile căsuţă deasupra capului meu, a fost un gest frumos de a aduce zâmbet pe faţa ambilor… A fost câteva secunde, fără banala frază “Domnişoară hai să facem cunoştinţă”. El pur şi simplu a glumit drăguţ. Ploaia poate fi încă un motiv comun…

Soarele ceda lunii, iar eu urmăream acest proces de tranziţie din troleibuz. Într-un moment anumit am schimbat punctele de focalizare. Am început să analizez mâini bătrâne care ţineau o geantă şi mai veche, am văzut priviri triste şi pline de gânduri, am zărit şi câteva zâmbete pe ochii unor doamne care au intrat împreună. Un copil încerca să deschidă o sticlă cu apă, o doamnă vorbea la telefon sprijinindu-şi capul de fereastră, iar taxatoarea s-a uitat urât spre mine (tocmai acasă am înţeles de ce- m-am aşezat pe locul ei).

Şi toate astea, fără să întorc capul spre mulţime. Şi toate astea au fost simple reflecţii, uneori conturate de o umbră uşoară, alteori clare în bătaia lunii, prin geamul unui simplu troleibuz…