Oare cum arată spațiul, din suflet, predestinat oamenilor?

Eu îl văd ca pe un fagure, dintr-un stup de albine, undeva mai plin cu miere, pe alocuri aceste găuri sunt pustii, pentru că încă albinele nu au reușit să aducă nectar sau sunt spații pustii din motiv că mierea a devenit tare ca piatra și locul nu mai poate fi utilizat. El rămâne gol, ca un semn de amintire “Aici s-a produs cea mai gustoasă miere”.

Sau, mai este un exemplu, utilizat des atunci când vine vorba despre teatrul vieții… Imaginează-ți că tu ești pe scenă. Scena vieții tale. Iar spectatorii, cu care interacționezi de-a lungul “spectacolului” sunt prietenii, rudele, foștii/fostele, cunoștințe noi sau vechi… Și în mare parte sunt toți prezenți, și ai emoții pentru că trebuie să ieși în scenă. De la cineva primești flori, pe altul îl cuprinzi și îl așezi la balcon că are vederea mai rea sărmanul, și într-un moment, înainte să îeși pe scenă, observi că El/Ea nu a venit. Intuiai asta, deoarece de o bună bucată de timp te simți ignorat de acea persoană. Da, tu îi simți lipsa celui care de ceva timp decide să nu-ți mai viziteze spectacolele. Probabil preferă alt gen și stil. E alegerea lui până la urmă…

Tu, nu permiți nimănui să se așeze pe locul acelui prieten… De-a lungul vieții ai mai avut situații în care să accepți ceea ce nu depinde de tine. Cărțile ți-au descoperit secrete adevărate: “respectă alegerea prietenului tău, chiar dacă nu ești de acord cu ea”. Dar oare poți accepta ignoranța născută din senin?

De ce cuiva îi este simplu să închidă uși definitiv, fără explicații reale, fără discuții, cu atitudine trasă la rece, de parcă așa ar durea mai puțin. Despărțirea nu este o epilare cu epilatorul care are un container pentru gheață, care cică ameliorează durerea! Pe naiba! Despărțirea doare mult și tare!

{Un an, zi de zi, am încercat să înțeleg, dar nu mi-a reușit care ar fi motivul adecvat pentru a rupe firul unei prietenii durabile… O relație de prietenie începe ca și una de dragoste și rezistă în timp… Până ajungi să îl prezinți pe cutare ca și ” X- bunul meu prieten” poate să treacă ani! De ce atunci e așa de simplu să destrami?! Nici măcar nu o faci tet-a-tet. Un simplu mesaj la telefon… “Scuze, eu nu mai vreau să fiu prietenul tau! ” nu poate destrăma o prietenie! Ok, poate o fi prietenia destrămată pentru cel care o taie, dar ce se simte cealaltă persoana care caută, necontenit, greșeala care l-a transformat inopinat într-un ne-prieten… Să vrei să te bucuri pentru ex- cel mai bun prieten și să nu o poți face…. Sună ridicol, nu-i așa? Eu mă bucur și plâng atunci când aflu vești bune despre prietenul meu, care a decis să-mi devină străin și nu o pot face decât acasă, într-un colț. Pentru că nu mai sunt așteptată la o ieșire la cafea, pentru că nu ne mai sunăm/scriem, pentru că, ce mai, nu mai primesc răspuns la mesaje… }

De ce scrii toate acestea? Pentru că mai speri, pentru că nu înțelegi de ce, dar ai fi gata să nu afli vreodată, doar dacă s-ar întoarce într-o zi să vizioneze spectacolul tău, unul nou cu siguranță. Iar până atunci, locul este semnat “mi-i dor de tine prietenul/prietena meu/mea! Întoarce-te!”…

Fiecare om este diferit, și trebuie să fim gata să îi acceptăm pe alții conform capriciilor sau nevoilor lor. Fiecare este diferit și în măsura acestor contraste se întâmplă ca cineva să sufere.

Fiecare om este diferit, poate din acest motiv, de-a lungul vieții rămân locuri libere la spectacolul tău, locuri care nicicând nu vor mai fi înlocuite.

Pentru că nu îți dorești să primește pe altcineva pe acel loc, pentru că încă mai speri, pentru că încă îl mai scuturi de praf …