Am început să îmi scriu cartea, dar e ca și cum am început să citesc una și am închis-o lăsând în ea un creion. Uneori las să zacă, între foi, o floare. Alteori o las deschisă, ca să pot reveni cât mai curând, dar tot mai des mă conving că ăsta e încă un prilej de a strânge praf sau lacrimi. Aceeași concluzie survine: are de suferit hârtia asta parfumată cu amintiri și răscoliri de epoci.

Am început să îmi scriu cartea, dar tot m-am împiedicat în cele necitite. Am lăsat-o ca pe o dragoste neîmpărtășită. Am revenit, dar hârtia era prea udă de lacrimi și de tot ferfenițită încât și-a pierdut finețea. Nu mai era ea, cea scrisă sau citită…

Am încercat să îmi rescriu cartea, să o șlefuiesc cumva, să o repar pe din-afară. I-am lipit un nou cotor, i-am cusut câteva file noi, am continuat istoria,care se cerea. În schimb am lăsat același titlu și un punct la sfârșit de frază. Frază, care trebuia să fie infinită…

Am încercat să îmi scriu cartea, dar simt că a mea e scrisă undeva și demult. Nu cred că e doar una. Sunt multe- cărțile mele. Și rătăcesc printre ele ca Alexis Zorba- șoarecele bibliotecii sale.

Am încercat să îmi scriu cartea, dar am creat doar începuturi și sfârșituri. Conținutul l-am ocolit, inconștient, dar fix.

Acum, stau într-o librărie. Cărțile îmi sunt cumpărate cu aceeași intensitate. Le cumpăr tot eu, ca să îmi creez o bibliotecă numită- viață.

Cărțile mele- experiențele mele…