Blog

A fi secretos şi a-l citi pe Cioran…

Zilele trecute mi s-a reproşat, în mod pozitiv şi de câteva ori, că sunt o fire secretoasă. Sunt construită pe coincidenţe, iar săptămâna trecută tema tratată consecutiv m-a tot tachinat să-mi răspund personal “De ce par aşa?”.

Dacă e să facem o incursiune în filosofie, atunci ştim cu toţii că cea mai importantă valoare omenească, care ţine viaţa  pe aceeaşi undă, este- curiozitatea! A fi curios este echivalent cu a trăi. Sunt curioasă, dar în aceeaşi proporţie şi secretoasă, iar asta la rândul său, îi face pe cei care mă înjoară să rămână şi ei curioşi. Şi într-un moment mi-am amintit de fragmentul din “Pe culmile disperării” de Emil Cioran. Înainte ca să citiţi fragmentul, pentru cei care nu l-au citit încă pe acest scriitor, vreau să vă recomand să o faceţi cât mai repede! Doboară la pământ din prima cu ideile sale. Pe alocuri sunteţi de acord cu cele expuse, iar uneori vă supăraţi pe ideile atât de bine argumentate, dar care nu le agreaţi.

Fragmentar veţi avea o senzaţie stranie, de parcă este un discurs al unui emo, dar cam spre asta şi ne indică titlul. Cioran e un fel de Bacovia în proză, dar dacă Bacovia scrie fiolosic, Emil Cioran scrie şi mai şi.

Dacă aveţi depresie, indiferent care ar fi cauza, mai bine lăsaţi această carte pentru zilele mai senine din viaţa voastră! Totuşi ea poartă o încărcătură energetică puternică. De care? Mai mult negativă, dar asta depinde de cititor!
Aceasta nu e cartea, pe care să o citiţi din capriciu. Ea se lecturează cu migală şi cu o pregătire câtuşi de puţină. Şi dacă totuşi vă decideţi, lăsaţi un comentariu dacă v-a plăcut! 

Chişinăul de sus. Foto: cristinaevtodii.com

 “Totdeauna o lacrimă are rădăcini mai adânci decât un zâmbet? Ce-ar fi dacă faţa omului ar putea exprima adecvat toată suferinţa interioară, dacă în expresie s-ar obiectiva întreg chinul interior?

 Am mai putea sta de vorbă între noi? N-ar trebui să vorbim atunci cu mîinile pe faţă? Viaţa ar fi realmente imposibilă dacă tot ce avem noi ca infinit de simţire ar fi exprimabil în liniile feţii. Nimeni n-ar mai îndrăzni să se privească în oglindă, căci o imagine grotescă şi tragică în acelaşi timp ar amesteca în contururile fizionomiei pete şi dungi de sânge, răni care nu pot fi închise şi şiroaie de lacrimi care nu pot fi stăpânite.

Aş avea o voluptate plină de groază să văd cum izbucneşte, în armonia comodă şi superficială de fiecare zi, un vulcan de sânge, ţâşniri roşii ca focul şi arzătoare ca deznădejdea, cum toate rănile fiinţei noastre s-ar deschide iremediabil pentru a face din noi o erupţie sângeroasă.

Numai atunci am pricepe şi am aprecia avantajele singurătăţii, care ne face suferinţa atât de mutå şi de inaccesibilă. Intr-o erupţie sângeroasă, într-un vulcan al fiinţei noastre, întreg veninul supt din lucruri nu ar fi suficient pentru a otrăvi întreagă această lume? / Este atât venin, atâta otravă în suferinţă! ”

Întreaga carte o puteţi downloada mai jos;)
Lectură utilă!

 

 

 

Emil Cioran”Pe culmile disperării

 

11 Comments

  1. Octavian Racu

    Am citit şi eu “Pe culmile disperării” şi impresia care mi-a rămas este că Cioran practică un limbaj dublu (ca şi femeile) – spune nişte lucruri care aparent sunt raţionale, dar care au un mesaj mai degrabă un emoțional. Iată de ce cred că Cioran nu a făcut filosofie, ci pur şi simplu şi-a revărsat nişte emoţii pe foaie, fără a constitui “sisteme”.
    Nu e chiar atât de negru dracul precum ni se pare. Dacă observi, spre final textul aduce ceva lumină şi idei pozitive, printre toate “gândurile negre” înșiruite anterior. Un fel de “happy end” liric.

  2. Pingback: A fi secretos şi a-l citi pe Cioran… « VOXPUBLIKA| Platforma de comentarii, bloguri si analize a Publika.md

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *