foto: Instagram Cristina Evtodii

Două luni m-a ţinut cartea aceasta. Nu pentru că ar fi voluminoasă, nu pentru că este insuficient de captivantă, însă pentru că nu doream să ajung la sfârşit. Ceea ce îmi place din scrierile lui Eco, Paler sau Cioran e că la finele cărţii mă găseşti cu o serie de experienţe.

Odată ce am savurat din lucrările acestora, am tot rămas, citind în paralel, la primul capitol al romanului “Raţiune şi simţire” de Jane Austen. O fi romanul interesant, dar tot nu mă ţine pe unda cunoştinţelor aşa cum e o carte din cele de mai sus. Un roman îţi aduce o experienţă, obţinută tocmai la “The end”. Mi-am demonstrat că nu am răbdarea necesară. Eu vreau cantitate în calitate, deşi uneori mi se face dor de vreo istorioară de dragoste…

Dar revin la lectura, care m-a ţinut tare des cu gândul la mesajul său!
Deşi titlul e captivant, pe mine m-a intrigat altceva ( ce e scris cu un număr mic de caractere)
“CUM SĂ NE CONSTRUIM DUŞMANUL  şi alte scrieri ocazionale“. La câte am citit despre  autor, eram sigură că textele îmi vor fi pe plac şi mă bucur că nu am greşit când am ales cartea!

Titlul “strigător” de fapt e doar unul din texte, iar întreaga carte eu o recomand pentru a obţine experienţe, şi ce-i drept, şi pentru a şti cât de aproape/departe îţi este duşmanul!

Te pregătesc la o lectură ambiguă, cu multe aprofundări în literatura universală! Din acest motiv momentele cititului trebuie să fie însoţite de “Google”, dacă nu de bibliotecă! Pentru că aşa carte nu merită să fie trecută cu ochiul. Trebuie studiată şi analizată!

*fragment din capitolul 1:

“Viziunea cea mai pesimistă în această privinţă este cea a lui Sartre din Huis clos. Pe de o parte, ne putem recunoaşte doar în prezenţa Altuia, şi pe acest fapt se sprijină regulile de convieţuire şi înţelegere. Dar mai degrabă îl găsim insuportabil pe acest Altul, pentru că într-o măsură oarecare nu este noi. Aşa că, reducîndu-l la un duşman, ne construim infernul nostru pe pămînt. Atunci cînd Sartre închide 3 morţi într-o cameră de hotel, unul dintre ei recunoaşte groaznicul adevăr:
O să vedeţi ce simplu e. Simplu ca bună ziua! Nu există tortură fizică aşa e? Şi totuşi suntem în iad. Şi nu urmează să mai vină nimeni. Nimeni. Vom rămîne împreună pînă la capăt. Lipseşte călăul. Ei bine, au făcut economie de personal. Asta-i tot… Călăul este fiecare dintre noi pentru celălalt.”

Tot această carte, în multe momente mi-a adus acasă lecţiile de filosofie şi mi-am reamintit unii termeni. Astfel despre failibilism- posibilitatea ca toate cunoştinţele noastre să poată fi oricând repuse la îndoială. Prin continua corectare a greşelilor, comunitatea face să înainteze spre “torţa adevărului”.

Discursul “Flacăra e frumoasă” mi-a captat o deosebită atenţie. Autorul tratează “focul” din toate perspectivele: ca element divin, infernal, alchimic, cauză a artei, ca experienţă epifanică, care regenerează,  ca distrugător, ca element tratat în operele lui Nietszche sau psihaanaliza lui Freud.

În capitolul “Delicii fermentate” pur şi simplu rămân cu pielea găină. Fragmentul unde se descrie cu minuţiozitate fiecare detaliu al mortului în putrefacţie mi-a trezit lacrimi şi mi-a amintit de poezia lui Eminescu “Iar faţa ta e străvezie” (una din preferatele mele apropo).
O voi lăsa mai jos, pentru că azi e o zi în care Eminescu se elogiază!

Iar fața ta e străvezie
Ca suprafața albei ceri
Și numai ochii mari sunt turburi
De umbra negrelor dureri.

Tu, chip chinuitor de dulce,
Tu, ideal în ochii mei,
Tu, ce femeie între flori ești
Ș-o dulce floare-ntre femei.

De-ai rămânea pe veci frumoasă,
Precum te simt, precum te văz,
Ca-n părul tău cel lung și galben
Eu flori de-a verii să așez!

Dar în curând și nici o umbră
Din frumusețea ta n-ai fi ­
Trei zile numai vei fi astfel
Apoi… apoi vei putrezi.

Pământ nesimțitor și rece,
De ce iluziile sfermi?
De ce ne-arați că adorarăm
Un vas de lut, un sac de viermi?

Tot în acest fragment găsiţi o descriere a femeii. E o relatare negativistă, dar în mare parte adevărată.

Citiţi dragii mei, chiar dacă Hugo spune că “cel care citeşte e un încurcă-lume”. Precum se cunoaşte, foamea-i cel mai bun bucătar! Citiţi pentru că doar aşa ne pregătim noi masa şi astfel devenim bucătarii  prânzului şi dejunului personal!