Ştiaţi de existenţa acestei cărţi? Nici eu nu am ştiut, dar pînă în momentul cînd am început să mă informez. Ceea ce am găsit, nu a fost plăcut pe alocuri…

Un pariu excentric il leaga pe Tony Hawks, un barbat care iubeste provocarile neobisnuite, de Moldova, micul stat putin cunoscut in Europa de Est. Misiunea sa: sa gaseasca membrii echipei nationalei de fotbal si sa-i convinga sa joace tenis cu el. Cautarea bizara devine, in final, foarte putin legata de tenis sau de fotbal. Este, in schimb, descrierea unei calatorii extraordinare.

Vă propun să citiţi un interviu către autor realizat de evs.ro:

Scriitorul britanic Tony Hawks, unul dintre primii occidentali care s-au încumetat să înţeleagă Basarabia, vorbeşte despre aventura vieţii sale.
Hawks a scris, în 2000, o carte despre Moldova, devenită bestseller în Anglia. Totul a pornit de la un pariu nebunesc al lui Tony: că îi va învinge la tenis pe toţi fotbaliştii din naţionala Moldovei. Acum, Hawks îi sfătuieşte pe basarabeni să nu renunţe la lupta anticomunistă.

Într-o zi a anului 1997, Anglia a învins, pe teren propriu, Republica Moldova într-un meci din preliminariile Cupei Mondiale la fotbal. Scorul final a fost 4-0. O victorie satisfăcătoare, dar care nu merita să bei în cinstea ei într-un pub. Aşa gândea Tony Hawks, cântăreţ marginal, scriitor excentric, excelent actor de comedie, filantrop aplicat, parior înrăit şi tenismen amator. Un fel de „uomo universale” cu pasiuni britanice şi extravaganţe continentale.
În timpul partidei, plictisit de jocul previzibil, Tony a pus un pariu cu prietenul său Arthur: că îi va învinge la tenis pe toţi fotbaliştii din naţionala Moldovei. Miza era totală: în cazul unui eşec, Hawks ar fi trebuit să susţină, dintr-o postură adamică, imnul moldovenesc, în forfota urbană a unei Anglii postmoderne. Istoria a fost blândă însă cu Tony: a mers la Chişinău şi şi-a trăit aventura vieţii. O aventură care se solda în anul 2000 cu o carte („Playing the Moldovans at Tennis”) vândută în peste o sută de mii de exemplare în Marea Britanie, nominalizată la Premiul „Samuel Johnson” pentru non-ficţiune şi citită la radio, la BBC 4, pe perioada Sărbătorilor de Iarnă. Volumul lui Hawks, care a apărut la Chişinău în 2003, la Editura Cartier (cărţile de la Cartier se comercializează şi în România), a fost întâmpinat cu ostilitate de publicul conservator din Moldova. „Alţii, cei care au călătorit în Europa, au fost de acord cu cele mai multe dintre lucrurile pe care le-am spus”, remarcă Hawks.

Povestea abia începe: fiindcă nu voia să câştige nimic fără a dărui ceva înapoi, Hawks a deschis la Chişinău „Centrul Hippocrates”, o clinică pe care i-a încredinţat-o Dianei Covalciuc, medicul pediatru care l-a găzduit în perioada nebună petrecută în Moldova. De aproape un deceniu, Tony este speranţa unui viitor mai bun pentru câţiva copii bolnavi ai unei Republici şi mai bolnave, incapabile să deseneze în culori imaginile generaţiilor viitoare. Un britanic încearcă asta de unul singur, aşa cum, în urmă cu doisprezece ani, tot de unul singur, a învins întreaga echipă de fotbal a Moldovei la tenis. Hawks a înţeles atunci lecţia cea mai importantă: câştigătorii au, întotdeauna, datoria de a-i învăţa şi pe alţii să câştige. 

O PRIVIRE CRITICĂ

Cerul moldovenesc văzut prin lentilă englezească

Primul şoc pe care Tony Hawks l-a avut la Chişinău: tristeţea se imprimase în asemenea măsură pe chipul oamenilor încât le răpise identităţile, devenind atributul care le ţinea loc de viaţă. Parcă intrase într-o anticameră SF a unei naţii gata de sinucidere în masă.

Despre primul drum cu antologicele autobuze moldoveneşti îşi aminteşte că opreau în staţii „doar pentru a schimba un set de pasageri epuizaţi de viaţă cu altul”. Prima vizită „la ţară” a fost şi mai tulburătoare: „Nu trebuia să-ţi spună nimeni că era greu. Feţele lor spuneau asta. Fără apă curentă, fără apă caldă şi, în multe cazuri, fără electricitate!”.

Dacă l-aţi întreba de ce au votat bătrânii din sate cu comuniştii în 2001 şi în anii ce au urmat, Hawks şi-ar aminti asta: „În timpul sovieticilor, oamenii trebuiau să aibă mereu la ei buletinele de identitate şi nu aveau voie să părăsească satul fără vreun motiv aprobat de partid”. Când a aflat, Tony a înţeles în ce eroare trăise treizeci şi şapte de ani, considerând libertatea ca pe un dat natural. În Republica Moldova, ea era doar una dintre măsurile variabile ale unei vieţi uniforme doar în mizerie.

„Cei care respectau legea erau proşti”

Tony a scris o carte „incorectă politic”. După primul contact cu faimoşii ţigani din Soroca a notat aşa: „Cultura lor e strâmbă. Încălcarea legii era o normă. Pentru ei nu era indecent şi nu era greşit. Cei care respectau legea erau proşti. Proşti erau şi moldovenii, care trăiau greu, jos în vale”. Deşi fascinat de clasica frumuseţe a moldovencelor, Hawks a fost mai puţin străbătut de un fior estetic atunci când a înţeles că relaţiile multor cetăţeni cu dentiştii sunt încordate. „Din ceea ce am văzut, păstrarea unor dinţi frumoşi nu este o prioritate a acestei societăţi”, scrie Hawks. 

Cum se stă corect la coadă

Nu e nicio umbră de răutate în fraza aceasta, pentru că, subtil ca întotdeauna, englezul oferă şi perspectiva istorică, tristă şi justificatoare: „Chiar! De ce ar fi?! Nu a existat nici un precedent! Conducătorii sovietici ai acestei ţări nu au făcut nimic pentru a încuraja igiena dinţilor. Nici un plan cincinal n-a avut vreo menţiune referitoare la ortodonţie. (…) Nu a existat nici un motiv ca să se creadă că, dacă se pune o bucăţică de metal peste dinţii unui muncitor, productivitatea muncii sale va fi mult mai bună”.

Lui Hawks, moldovenii i-au mai spus ceva adânc despre ţara lor: „Dacă vrei să fii ajutat, trebuie să ai legături cu Mafia, nu cu Poliţia”. Au trecut anii, rakeţii s-au mai rărit, plecând în ţări cu o climă mai blândă, însă Hawks crede încă într-o altă frază pe care a auzit-o în Chişinău: „Guvernul face multe promisiuni, dar banii îi vor cheltui tot pe maşini luxoase şi case impozante”.

Tony a priceput greu că în Moldova statul la coadă a fost o religie a fanaticilor, în care el era pierdut: „Nu ştiu dacă regulile de a sta la rând în această ţară sunt total diferite de cele cu care sunt învăţat, dar cu siguranţă nu mă descurcam bine. Nu mă împăcam deloc cu regula conform căreia dacă un englez ajunge în faţă, tu vei fi cel servit mai întâi, doar dacă tu te apropii de el fie din dreapta, fie din stânga, şi-l împingi nepoliticos”.

PRETEXTUL

Trei sute de pagini împotriva nepăsării

Citită după aproape zece ani de la apariţie, cartea lui Tony Hawks (foto) apare ca o veritabilă ciocnire a civilizaţiilor: un britanic jovial se izbeşte de zidul dur al lipsei de speranţă din Republica Moldova. Observaţiile pe care scriitorul le face despre stilul de viaţă, mentalităţile şi aspiraţiile basarabenilor sunt tot atâtea explicaţii pentru întârzierea cu care Moldova şi-a consumat revoluţia anticomunistă, curmată brutal.

Pariul, care-l va purta pe Hawks şi prin Transnistria, Irlanda de Nord sau Israel, n-are, de fapt, nicio importanţă. E doar pretextul perfect pentru nebunia perfectă: un comedian britanic metamorfozat în scriitor a reuşit să surprindă în nici trei sute de pagini esenţa unui colţ de lume ignorat.

Când a plonjat în pariul său, Tony nu ştia decât numele a unsprezece bărbaţi pe care trebuia să-i învingă la tenis. Acum e un prieten de cursă lungă al Republicii Moldova, îngrijorat de agresivitatea regimului de la Chişinău, dar şi optimist că într-o zi va putea călători prin Basarabia „doar cu buletinul”. În definitiv, artistul acesta special a mai demonstrat că nimic nu e imposibil. 

REACŢIE

Tony a ridicat pumnul în aer de bucurie

Tony Hawks a cunoscut şi partea fermecătoare a Moldovei: vinul vechi şi oamenii cu sufletul curat şi bun, traşi pe sfoară atât de des încât şi-au pierdut orice brumă de încredere în ei înşişi. Asta l-a marcat cel mai mult: că basarabenii nu cred că lucrurile ar putea sta şi altfel decât rău. Şi tocmai de aceea, într-o zi de aprilie, când veştile despre „Revoluţia Twitter” au ajuns în casele occidentalilor, un englez cam ciudat a ridicat pumnul în aer şi a strigat tare: „Yes!”.

L-a uimit şi l-a fascinat curajul tinerilor. De fapt, Tony Hawks n-a plecat niciodată de la gazdele sale, medicii Grigore şi Diana, şi moştenitorii lor, Adrian şi Elena, care s-au făcut, între timp, oameni mari. Exemplul lui Tony de a crede cu orice preţ în ceea ce poate face i-a marcat şi încă îi urmăreşte. Interviul care urmează nu e despre Voronin, crimele miliţiei pe care a condus-o, izolatoare şi torţionari.

Nici despre literatură, Hawks nu e un scriitor grav ca un bloc de granit cu pipă şi ochelari. E, ca şi cartea lui, despre cum ceea ce le pare tuturor o nebunie poate deveni realitate. Ceva ce Adrian, care locuieşte acum în Bucureşti, a înţeles de mult, de când l-a întâlnit prima dată pe acest străin bizar care are curaj să trăiască totul ca pe un pariu pe care nu-şi permite să-l piardă.