Zilele trecute am răsfoit blogul meu. Am dat un click pe rubrica Reflectări. Căutam textele mele scrise din suflet. L-am găsit pe ultimul. A fost scris acum 2 ani. Mi-am dat seama că în 2019 mi-e frică să mai scriu despre stări. Stările mele. Mi-am spus că nu am despre ce scrie. Eu? Nu am despre ce? Ha-ha-ha…  (a se citi cu un zâmbet emfatic)!

Am procrastinat la greu. Recunosc, în era când le faci pe toate deodată, le mai și lași baltă tot așa – pe toate, deodată. Și nu mai ai chef. Ori crezi că nu mai ai chef. O vreme. Până te pălesc experiențele și apoi vine și inspirația.

Dar acest text nu este despre procrastinare, nici despre frică sau inspirație, nici măcar despre reflectări. E mai mult despre promisiuni.

Promisiunile mele! Promisiunile tale!

Am lipsit din rubrica aceasta nu pentru că mi-a fost frică, ci pentru că nu am avut liniștea necesară ca să mă adun, ca să mă ascult, să mă aud și să scriu. 

Promit că revin la scris, dar promite-mi și tu ceva!

Ești (sunt) un stenograf al trăirilor tale (mele). Dacă nu ai un blog, căci nu e musai să îl ai, cumpără-ți un carnet voluminos și scrie-ți în el. Scrie acolo pentru tine. Vei descoperi peste doar câțiva ani lucruri noi despre tine. Și te vor ajuta mult.

Atât acum.

Revin…