O pisică. Mii de pisici alintate de către oameni. Alintate cu mâncare cumpărată, călduț și accesorii. Tot oamenii le și educă. Și devin educate pisicile, deschid ușa la baie, mănâncă din farfuria lor sau cer mâncare doar cu lăbuța întinsă.

Și cum se face că le rămâne caracterul?! E acel instinct animalic, care le sugerează să înfrunte orice obstacol pe măsura lor. Ele nu știu de “moralul la pământ”, “depresie”, “astenie de toamnă”… Au și ele tristețile lor, dar mult mai sincere, mult mai reale.

Un exemplu de invidiat mi-a demonstrat astăzi pisica mea (Lilu, 3 ani). A avut parte de o intervenție chirurgicală (sterilizare). Ajunsă acasă, a mai stat nemișcată 5 minute. Apoi a început să respire agitată și fiecare mișcare de ureche, nas, codiță mă bucura enorm. În jumătate de oră, deși amețită de anestezie încă, ea încerca să se ridice pe lăbuțe. Eforturi, eforturi, cu mici pauze de respirație, și voila Lilu se ține pe picioare, dar cade la fiecare încercare 🙁

Am mers prin casă vreo oră. Ea înainte, eu- alături ca să îi fac căderile mai ușoare. La ceva interval de timp a avut câteva sărituri nereușite pe calorifer. Îmi era groaznic să o văd cum se chinuie de durere, dar și de insucces. Am în cercat să o ajut, pur și simplu să îi pun palmele în formă de treaptă. A fost foarte rea cu mine, poate s-a supărat că nu am încredere în ea….

Mi-a demonstrat într-un final că poate! A ajuns așa și pe calorifer, fereastră (noroc de fotoliul ei care a servit drept treaptă) și pe pat. Evident că îi reușea să ajungă după câteva încercări, în tot acest răstimp fără să-mi permită să o ajut! Am admirat-o în liniște. E bravo și e curajoasă rău. Ea știe că poate și nu vrea să admită că acum nu e în stare.

E bine să tratăm acest exemplu ca și ceva normal. Citiți sau amintiți-vă de acest exemplu atunci când credeți că vă este greu și nu vedeți o ieșire din situație.