Ne naştem, creştem, trăim… Trecem prin mici eşecuri şi obţinem primele suferinţe, fie ele din naivitate, vinovăţie sau , cel mai des, din dragoste precoce.  Din nou creştem… Tăim şi încercăm să retrăim momente irepetabile… Ne maturizăm şi ajungem să obţinem dureri mult mai usturătoare, decît cele fizice…
Şi care ar fi cheia spre lăcata sufletului? Şi dacă se poate de încuiat lăcata, am îndrăzni să o facem? Vom rămîne atunci oameni cu aceeaşi răsuflare?
Zicea Voltaire: „Care să fie leacul acestei cumplite maladii a sufletului? Să‑i deprindem pe copii, din vârsta cea mai fragedă, să nu mai admită nimic din ce ar putea insulta raţiunea; să nu le povestim niciodată istorii cu strigoi, fantome, vrăjitori, posedaţi, minuni ridicole.”
… e alegerea voastră…