Am fost! E ca şi cum merg la biserică, adică spre regret- foarte rar. Am fost să dăruiesc căldură, dar nu m-am aşteptat că o voi primi înzecit. Am fost la ei acasă, la “Casa de copii din Străşeni”.

E mai mult decât o simplă casă, e un refugiu şi un scut protector pentru ei, deoarece fiecare copil a ajuns aici din necaz şi suferinţă. Părinţii, dacă îi pot numi astfel, sunt alcoolici, narcomani, agresivi şi permiteţi-mi să îi numesc proşti, pentru că la sigur ei sunt astfel!

Am ajuns la ei şi ei ne-au întâmpinat cu “Bună seara, să vă ajutăm cu ceva?”. Ei sunt mulţi şi foarte diferiţi, chiar dacă unii sunt îmbrăcaţi la fel. Doina dorea să îi vadă pe cei mici, care la acea oră erau în cantină. Când am intrat în acea încăpere rece (mai mult cromatic) am făcut un efort ca să îi vedem. Erau 5 la o masă şi mîncau ceva cu poftă.

Am stat cu ei şi i-am analizat. În timp ce ei se bucurau să vadă feţe noi şi iaurtul pe masă, educatoarea ne relata istoriile fiecărui copil. Istorii mai mult decât mature, cu adevărat tulburătoare de nu înţelegi cum nişte ochi de copil , care are numai 3 ani să poată înţelege că tata a ucis-o pe mama cu sapa.

După fiecare masă, ei îşi trag scurtele şu fularele, strigă un “mulţuuumiiimfruuumoooos” doamnelor bucătărese şi îşi fac cruce la icoana din colţ. Paradoxul e că ei se roagă şi pentru părinţii lor.

Apoi, au venit cei mai mari…

Noi între timp am aranjat cadourile şi i-am aşteptat cuminţi…

Doina a început dispachetarea. Ochişorii copiilor licăreau şi mai dulce..

 Când au venit cei mari, pereţii orfelinatului au devenit şi mai calzi. Doamne, atâta frumuseţe de copii, gingăşie şi optimism din partea lor… Erau nerăbdători să ne spune poezii şi chiar discursurile de la lecţiile deschise. Sunt nerăbdători, dar ştiu să aştepte.

…şi să se bucure de cadouri…

Am fost alături de ei şi le-am fost primii Moşi Crăciuni. Sperăm că viaţa lor le va oferi multe cadouri de azi înainte şi anume cadouri care vor trezi aceleaşi zâmbete.

Clubul Nostru a organizat şi va mai susţine astfel de intenţii caritabile. Mâine vin cu o descriere în acest sens.

P.S: El e Anatol (Tolică). E cel mai iute de picior, încât educatoarele se adresează către grupă şi către Tolică. Pentru că el e deosebit. Nu că ar fi agresiv, ci pentru că e mereu pus pe şotii originale. Noi am reuşit să ne împrietenim.

La sfârşit mi-a strâns mâna de 3 ori şi o dată m-a întrebat “Cristina, când mai vii la mine?”. Eu i-am promis că foarte curând. Şi deja mi-e dor de el. Zilele astea din nou merg la ei…