Despre cum poți avea o seară colorată sau cum am realizat: copiii sunt cea mai mare fericire a vieții, vă relatez mai jos.

Săptămâna trecută am primit o întrebare, de la o fostă colegă (de care chiar îmi era dor) “Cristina, vrem să te invităm la Regina Pacis, să ne motivezi copiii!” Nu știam despre ce copiii discutăm, dar am acceptat provocarea din prima. Mihaela Zâmbreanu nu îmi va permite să mint!

Un simplu search pe google mi-a descoperit partea tristă. Copiii vin la Regina Pacis demotivați și inhibați din diferite motive social, spre regret- cel mai des familiale.  Din moment ce am aflat, îmi era frică. Aveam o senzație stranie, iar jumătate de noapte mă tot întrebam: “Voi reuși oare să le înfrumusețez fețele cu câte un zâmbet măcar?”.

Nu am ezitat să vin cu cadouri! Dacă tot am fost invitată să vorbesc despre mine și îndeosebi cum am început să fotografiez, am luat cu mine o fotografie realizată personal (cu mesaj inspirațional și reprezentativ) și indispensabilul roman “Temă pentru acasă” de Nicolae Dabija. M-am gândit că trebuie să păstrez autenticitatea și să merg la ei cu ceva de al nostru!

Am intrat în curte. Băieți și fete (8-17 ani) m-au întâlnit distant. Erau așezați pe scaune, fără să înțeleagă ce caută fetița asta pe la Regina Pacis și ce are să le zică… Eu, deși realizam acest lucru, eram sigură că e nevoie doar de timp. Între timp, după ce am cuprins-o strâns pe Mihaela, au urmat mici dialoguri.

După ce oficial, am fost invitată “la covor”, adică pe scaun în mijlocul sălii, îmi simțeam inima jucăușă (aveam niște bătăi haotice). Aveam emoții, mă bâlbâiam pe alocuri, uitam numele (deși mă străduiam să îi memorez pe fiecare, pentru că fiecare este o personalitate).

După mici eșecuri, am văzut că partea stângă (a celor mai mici) era mai plictisită, iar cea a adolescenților- curioasă. Am discutat mai mult filosofic, încercam să îi motivez cu deviza blogului meu “O lume într-un om și nu un om într-o lume”, dar copiii aveau nevoie de afecțiune și interacțiune.

Propunerea de a trece la masa cu ceai și dulciuri a fost ideală. Acolo am reușit să prind toți ochișorii, de la mic la mare, iar eu nu mai vorbeam la general și cu morale, dar utilizam exemple din viața mea. Ochii i-am văzut mirați când le-am răspuns că am  20 de ani și un visători în momentul când le-am relatat despre micul succes obținut pe parcursul a 5 ani. I-am găsit curioși atunci când le explicam mici secrete din fotografie, texte și talente și triști când i-am părăsit.

Dragii mei, eu- dependenta de rețele de socializare, pentru acele 2 ore (deși era preconizat maxim 1 oră) am uitat de existența telefonului! Uite tocmai aici am găsit acea armonie și sinceritate, când nu aveam nevoie de altceva. Odată cu timpul care se consuma, eu îi vedeam tot mai dezghețați, interesați și binevoitori.

Le-am scos din geantă, cadourile și le-am spus că nu puteam să aduc mai bun altceva decât imaginea care reprezintă site-ul meu de fotografie cristinaevtodii.com . Sunt câteva rândunici așezate pe niște fire, unde eu am adăugat cheia sol, a ieșit un “portativ viu”. Mesajul fotografiei este unul care inspiră, fiindcă muzica mereu poate servi drept muză. Aceasta a fost și sfatul meu, să utilizeze muzica corespunzătoare în tot ce fac.
Atunci când am scos cartea din geantă,  i-am intrigat un pic, apoi i-am întrebat dacă toți citesc. Au fost și răspunsuri de “Nu”, dar spre sfârșit, adolescenta implora să fie prima pe lista celor care vor citi cartea. Punctul maxim al adolescenței (11-14 ani) e momentul când și eu am abandonat lectura, dar am înțeles că fără de ea- multe ce nu se rezolvă!

Am descoperit talente adevărate. Acele care nu vin singure la un show, acele care se descoperă! Ei sculptează în lemn, foarte frumos. Și apropo tot ei au meșterit o floare multifuncțională: o pot purta în piept, în păr sau o pot agăța de draperii. Au confecționat o floare roz pentru mine, iar eu am rămas plăcut surprinsă.

Spre sfârșit nu puteam, dar nici nu îmi doream să scap de îmbrățișările insistete ale lor. Doamne, au nevoie de atâta afecțiune…

Aceasta e Felicia, micuța cu ochi albaștri, ca la mine. Ea și fratele ei mai mare m-au petrecut până afară (deși îmi ra frică să nu răcească). Ionel m-a ridicat și în brațe 🙂 A fost vesel!

Apropo, am stat în capul mesei cu Vasilică, îmbrăcat foarte elegant! Da, da, acel despre care s-a tot vorbit la TV, că a fost la Roma și a vorbit însăși cu Papa :). Apropo: ei toți știu să comunice, câte un pic, în limba italiană, iar Ivan face mari eforturi și vorbește și îți răspunde în română, pentru că vine dintr-o familie de ruși (blondul în scurtă verde).

Deci, cu inima pe mână le-am promis că revin și nu de una singură! Săptămâna viitoare, vin cu iubitul meu (despre care copiii se interesau dacă îl am). Știu că Gabi, va avea ce să le relateze copiilor! La fel, voi avea motiv bun să monitorizez, cine și cât a citit 🙂

P.S: M-am convins, se merită să schimbăm, măcar o dată per an: câteva ore cu acești copii, decât vizionarea unui film la Mall, de care nu sunt situați departe apropo!