Săptămâna trecută m-am întâlnit cu Tatiana, ea a fost cea care m-a intervievat, iar eu i-am răspuns cu zâmbetul pe buze tot ce vedeţi mai jos. Interviul a fost publicat aici

 

Am avut o deosebită plăcere să discut cu o persoană foarte creativă, interesantă și ambițioasă.

Cum ai ajuns să fii fotograf?

Inițial aveam doar cunoscuți care făceau poze. Între timp, mi-am luat un aparat foto simplu și am început să  fotografiez totul în jur. Îmi plăcea ce făceam și credeam că sunt un profesionist adevărat, însă, de facto mai aveam mult de muncit. Părinții mei nu credeau în mine.  Prima mea ședință foto, și acum îmi amintesc, era iarnă și foarte frig, dar nu mă împiedica nimic să fac poze pe acel anotimp, apoi am înțeles că am nevoie de un utilaj  profesionist. Internetul a fost sursa mea primordială de informare în domeniu,am apelat și la cărți. Pentru că țineam să îmi procur aparatul foto cât mai repede, mi-am rugat rudele să-mi ofere de ziua mea în loc de cadouri- bani. În acest moment îmi sacrificam minutele de ceai cu plăcintă la liceu și strângeam leuț cu leuț.  În fiecare seară, indiferent de situație, eu fotografiam în vis. Astfel visul a devenit realitate în 3 luni. Eram, în sfârșit cu un aparat semi-profesionist, dar pentru mine era primul meu vis realizat. Treptat,hobby-ul meu a devenit job.

De ce anume ai ales fotografia, dar nu altă ocupația?

După 7 ani de dans, am încercat să frecventez orele de pictură. Nu au durat mai mult de o lună și am înțeles că acolo nu mă regăsesc. Totuși nu am traversat departe drumul, pentru că fotografia e tot o pictură prin alegerea compoziției perfecte sau a nuanțelor dominante. Mai este ceva,  e ceva transmis ereditar, pentru că străbunicul meu a fost unicul fotograf în satul său natal. Pe lângă fotografie sunt și blogger și jurnalist,dar acesta e un capitol mare și aparte, deși tot ereditar obținut! Sunt norocoasă în acest sens…

Cum îți vin inspirațiile și cât de dificilă este această muncă?

Inspirația trebuie prinsă. Ea mișună mereu prin gândurile mele. Din acest motiv nu evit să le transcriu în carnet, pentru că știu sigură că zboară undeva departe sau la altcineva, dacă nu le scriu. Atmosfera ideală al întâlnirii mele cu inspirația este noaptea. Un indiciu poate fi lipsa activității pe facebook.  Un altceva care mă inspiră sunt emoțiile.

Ca și muncă,  uneori am impresia că nu e un lucru feminin. E foarte greu, dar cum îmi spune un foarte bun prieten (tot fotograf apropo) “Nu te jelui! ”, așa că mușc limba și sunt bucuroasă să văd rezultatul și să uit de greutățile prin care am trecut. La fel, pot spune că un utilaj performant cere investiții grele.

Un alt impediment este acel că multe persoane înțeleg că dacă aparatul de fotografiat nu are peliculă atunci totul e un infinit. Totuși nu e așa! Totul are o anumită perioadă de exploatare.

La moment la ce proiecte lucrezi și cu ce ne bucuri pe viitor?

Începem de la faptul că eu lucrez și ca jurnalist, și ca fotograf pentru mai multe portale web, plus la aceasta colaborez cu diferite reviste. Nu sunt angajată, lucrez  în voia mea, deocamdată. Astfel nu  mă simt limitată. De asemenea, colaborez cu o revistă italiană, care promovează Republica Moldova în Italia și viceversa.

Ce părerea ai despre aprecierea artei fotografice în Moldova?

Foarte mulți cred că ieftin este și ceva bun, însă nu este așa, căci pentru calitate se muncește mult și de aceea costul este pe măsură. Arta fotografică, totuși este apreciată. Uneori clienții, trecând prin mărăcini (a se citi fotografi improvizați),ajung să aprecieze cu adevărat atunci când ajung la un profesionist.

Cine alege cum să fie o sesiune foto, tu sau modelul?

Mai întâi de toate o ședință foto e o discuție la această întâlnire realizez, pentru mine, un portret psihologic al modelului , ca să știu ce să îi propun.De regulă colaborăm la idei. Vin atât eu cu ideile mele, cât și modelul.

Aș dori să te întreb și ceva despre viața ta personală, ce înseamnă pentru tine suflet pereche?

Dacă e să vorbim despre ceva personal,  atunci în sfârșit am învățat să zic NU. Îmi reușește să refuz tot ce mă consumă, indiferent dacă vorbim despre persoane sau obiecte.

Povestea mea de iubire cu Gabi, a început atunci când nici nu mă așteptam. Trecută de o relație, care a durat 5 ani, eu credeam că voi fi singură încă vreo 2. Cu tot sufletul  m-am implicat totalmente în muncă, deci nici prin cap nu avea  să-mi treacă ce mă așteaptă. Am întâlnit persoane în viață care m-au ajutat să trec peste o relație, care să îmi deschidă suficient ochi. Datorită lor am putut să merg mai departe. Câteva poke-uri și conversații pe facebook,ne-au determinat să ieșim la o cafea și pot să recunosc că m-a cucerit din prima noastră întâlnire.  M-a frapat faptul că mi-a analizat și mi-a citit tot blogul, deși am peste 400 de articole postate. Din seara ceea am simțit ambii că este o legătura inexplicabilă între noi.  Acum avem 7 luni de când suntem împreună. Suntem foarte fericiți și construim planuri de viitor.

Ești unica persoană care atât de deschis vorbește despre relația ta, nu-ți este frică să pierzi ceea ce ai?

Nu-mi este frică! Ne costă prea mult,  să riscăm cumva. Am trecut, atât eu, cât și el, prin momente dificile în viață și cred că ne-am învățat prea bine lecțiile.  Suntem de părerea că atunci când ai dragoste poți mișca munți.

Eu aș dori să închei mica noastră discuție cu o ultima întrebare, cum crezi ce are nevoie o femeie ca să fie fericită?

E o întrebare foarte complicată, pentru că nici  noi femeile nu știm. Eu am aflat de curând care este fericirea mea, atunci când oamenii mei dragi sunt împliniți și fericiți. Să provoci zâmbete și să primești e ceea ce te păstrează tânăr și împlinit. Păcat de cei care încă nu au înțeles acest principiu!