Fu, fu, fu…
Uneori realizez cât de necolorate momente am trăit până acum. Vinovată sunt doar eu pentru că vedeam un miraj. De parcă eram însoţită de un curcubeu, mare şi frumos. Era unul pictat de mine. Mi-a reuşit. Am trăit într-o lume tainică de tot, care îşi tot contura limitele la fiecare notă de portativ. Ce mai…eu şi acum vorbesc misterios, deşi am ieşit de acolo, apropo prin surprindere, cu mare uşurinţă!

O ploaie a fost deajuns să mă trezească la viaţă. A fost un “ceva”, care nu îl pot explica, dar a venit ca o nouă răsuflare, care mă ţine şi acum în suspans. A acţionat ca un facepalm, care a durut pentru un moment, şi foarte scurt spre surprinderea mea. Nu îmi pot explica acest lucru, dar una înţeleg: lucrurile ascunse, da ascunse de tot, pier tot în neştiinţă şi laşitate. Nu poţi construi ceva din minciună, prin minciună şi să crească pe o minciună puţin mai dulce. E un fel de bittersweet şi îţi pare că e aşa de cool. Minciuna faţă de sine e cea mai insuportabilă şi vai de omul care o îndură.
One day, din aceeaşi experienţă am înţeles că minciuna e cel mai mare duşman al naivităţii. Pentru că atît timp cît sursa nu îţi deschide ochii la superlativ, eşti naiv. E nevoie de un cuvînt ca să te coboare pe pămînt, să îţi arate cu adevărat lucrurile reale şi să îţi creeze anticorpi speciali.
Mi-am dat seama că tot ce e al meu este alcătuit din experienţe. Nu le pot cataloga în bune şi rele. Experienţele sunt ceva care ajută, deci şi cele negative au o conotaţie pozitivă.

Astfel, am realizat că un teatru de păpuşi va capta atenţia copilului atît timp cît nu se va vedea mîna actorului care dirijează “vieţile improvizate”. Cel puţin, aşa mi-am salutat prima mea decepţie. Totul a avut loc acum 14 ani. Eram la un teatru de păpuşi şi entuziasmată de ce se petrecea în scenă. Atunci cînd actorii au ieşit de după cortină, iar pe mîini aveau păpuşile, am înţeles că acele vreo 30 minute am fost duşi de nas. Eroii poveştii deveniseră atît de lipsiţi de sevă…
Ei bine, timpul le pune pe toate la locul lor, iar numărul decepţiilor nu încetează să crească. Însă sensul acestora rămîne acelaşi!

Un lucru e cert: Eu rîd de unele momente din viaţa mea. Astfel le-am declarat cînd le-am aflat adevărata faţetă, dar acum înţeleg că nici experienţe nu le pot numi, ci nişte simple coincidenţe, care acum nu mai au vreo valoare. Cum dracu mi-a ieşit să scap de unele momente (în gîndurile mele zburătoare pentru atunci)? La asta nu îmi pot răspunde.  Totuşi ştiu care e mijlocul de aur!

IUBESC!

… dar aici e un adevărat capitol aparte…