În momente grele, de neîncredere şi insuportabile, mai găseşti un pic de speranţă consolîndu-te cu afirmaţia “Dacă ţi se închide o uşă, se va deschide alta”.

Este un remediu, la care apelezi atunci cînd nu doreşti să îţi provoci panică. Şi aici efectul placebo îşi poate face treaba, deoarece psihologia umană nu e virilă deloc. Uneori e prea credulă şi serviabilă. O dă în bară, iar atunci cînd o face apelează la fraza de mai sus.

 Dar ce se face atunci cînd aştepţi un timp îndelungat şi plin de suspans să se deschidă o altă uşă? Şi cel mai important: cît timp va dura acest moment de tranziţie, care mai mult decît altele îţi pare nătîng şi chinuitor? Te simţi în pielea celor de la emisiunea RALUCĂI MOIANU “Iartă-mă” difuzată cîndva pe TVR.  

Cum îţi pare starea? E destul de stresantă şi încurcă tare de tot ca să te concentrezi la un anumit lucru.

Eu susţin ideea: “Nu trece o secundă fără ca să nu o transformi în utilitate sau satisfacţie spirituală”. Nu mă conduc după renumitele “valori şi principii”. În mod nefiresc mă conduc după unele legi confucioniste şi am înţeles că nu trebuie să sper, dar să fac! Momentul aşteptării  de a se deschide uşa este nimic altceva decît speranţă, dar “a spera” e ca şi cum “ai visa”.

E bine să visezi, dar faptul că ţi s-a închis o uşă deja presupune un shoot în fund. Deci, nu e timp! Nu e timp să aştepţi să ţi se deschidă! Dacă ţi se închide o uşă, cel mai bine ar fi să intră pe fereastră!