E dimineaţă, mergi în troleu, insistent urmăreşti fiecare mişcare al tic-tacului, grăbită, treci prin parc, acelaşi parc cu aproape aceiaşi oameni, la aceeaşi oră, acelaşi frig, acelaşi pas grăbit, aceeaşi cărare, acelaşi playlist în căşti, aceiaşi cîini tolăniţi pe acelaşi loc. La fel de grăbită, încetezi, începi să urăşti roşul, deoarece nu semnifică acţiune, ci în cazul tău- STOP, dar îi eşti recunoscătoare că îţi oferă o picătură de aer şi un moment mic de a privi în părţi. E verde! Pasul îţi devine tot mai greu, încălţămintea de iarnă îţi ascunde paşii cei văratici, admiri ultimile frunze din anul ăsta, cele egoiste, care preferă să stea mai mult timp pe ram, iar mai apoi să îngheţe şi să sfîrşească în chin…

Încerci să îţi ţii geanta mai strîns, pentru că intri într-un flux de oameni necunoscuţi şi, foarte des, inculţi. Treci de ei, privirea îţi devine mai vioaie, coteşti, priveşti punctele tale de vis şi ştii că eşti tot mai aproape de ele, de realizarea lor… Asta îţi adaugă culoare privirii, pasului, stării emoţionale,  gîndurilor, pasiunilor… (Pentru a incorpora paleta de culori, te întorci şi priveşti încă o dată spre vis ). 

Ajungi la destinaţie! Păşeşti pragul! Găseşti feţe noi, cauţi cele vechi, te gîndeşti la altele şi nici nu îţi dai seama cum treci pe lîngă cele cunoscute… Din inerţie, ajungi la locul destinat, dar nu şi cel dorit! Te scapă feţele senine şi simple, te provoacă cele fiţoase, dar te consolezi cu cele la care ţii!

Orele se scurg…

Te întorci! Pasul îţi devine mai apăsat şi grăbit, din nou… Parcurgi acelaşi drum, priveşti aceleaşi locuri şi ai aceleaşi gînduri. Chiar de ţi s-a descărcat bateria muzicuţei, fredonezi, în minte, melodiile preferate… deşi aproximativ toate piesele îţi devin preferate!

Încerci să te joci cu privirile altora, dar realizezi că nu găseşti ceea ce doreşti, focul arde doar în cîteva perechi de ochi… Încerci să te gîndeşti la ele. Devii nostalgică şi nici nu realizezi că tocmai te-ai aşezat pe scaunul aceluiaşi troleu cu care ai venit (îţi dai seama atunci cînd trebuie să achiţi călătoria, deoarece recunoşti taxatorul). Da- cel de dimineaţă!

Ca să te cobori de pe al nouălea cer, reapari în realitate şi îţi aranjezi lucrurile astfel ca să le ai în vizor. Dar, călătoria prin oraşul istoric, îţi reliefează acele locuri neatinse de mînă omenească timp îndelungat. Încerci să te gîndeşti la istorie şi ticăloşia omenească, dar asta va ţine frînturi de secunde, deoarece vei reveni în al nouălea cer…

Drumul e lung, dar ai fi în stare să îl parcurgi şi pe jos, doar ca să tergiversezi plăcerea neobişnuită, pe care o simţi atunci, cînd eşti în al 9-lea… 

 Viteză suficientă, copaci,oameni, case, paşi, dureri de cap, dar într-atît de plăcute…  

Scoţi cartea de buzunar, încerci să nu observi privirile uimite ale pasagerilor şi citeşti… Realizezi că ai mai citit capitolul, dar asta nu mai contează…

 Neapărat, ridici privirea şi admiri  florile din chioşc… Le vezi atît de fine, dar nu le poţi sesiza mirosul: eşti cu nasul înfundat din cauza răcelii, departe de ele şi mai ai un vecin de scaun, beat criţă, dar asta nu mai contează… 

 Într-o ruptură de timp, ajungi aproape de casă, o vezi în depărtare, mergi spre ea, dar nu te vezi acolo!  Îţi linişteşti pasul, limpezeşti euforia sufletească, treci prin magazin şi ai vrea să îţi cumperi doar dulciuri (mai ai suflet de copil), iar după- picioarele te duc spre scară, apoi te trezeşti cu ele pe pămînt, scapi de tocuri, de mantoul greu, îţi faci un ceai ca să îţi calmezi  ego-ul şi…
…. visezi fără întrerupere… deoarece eşti femeie şi ai dreptul la vise!!!

Scrisă pe acest fon muzical:
[youtube_sc url=”http://www.youtube.com/watch?v=4ZerHZ9RZuk&feature=BFa&list=PLD84B082EE3036512&lf=plpp_video” width=”600″]