Am revenit pe blog, în sfârşit, cu o recenzie de carte.  Apreciez o carte la justa valoare dacă îmi provoacă o euforie inimaginabilă sau dacă ajung să plâng . Ultimile pagini ale acestei cărţi le-am plâns. Cel mai citit autor francez, Marc Levy, relatează despre o copilărie simplă a unui băiat, dar care are norocul să comunice cu umbrele oamenilor.  Protagonistul crește, devine medic, dar rămâne copil în suflet, până ajunge să- și piardă copilăria odată cu moartea mamei. S-ar părea că am destăinut rezumatul, dar e departe de a fi totul… Cartea e împletită din mai multe momente captivante şi o poţi citi într-o zi, dar te va marca pentru mult timp înainte.

Şi pentru că vreau să intrig, las câteva fraze din roman, mai jos.

• Trebuie să existe ceva care să te pasioneze, un lucru pe
  care ai vrea să-l faci mai mult decât orice altceva, un vis pe care
  să ţi-l împlineşti!
• Umbrele noastre stăteau alături, pe asfalt. A lui Marquès era mai mare decât a mea cu un metru: e ceva ce ţine de matematică, o chestiune de proporţii.
  M-am mutat tiptil, astfel încât umbra mea să fie mai lungă.
  Marquès nu-şi dădea seama de nimic, dar pe mine acest joc mă
  amuza. De data asta, eu eram cel mai tare, visele nu costă bani.
• Dacă vrei să câştigi, trebuie să-ţi schimbi starea de spirit. Nimic nu este pierdut dinainte. Ca să ai o şansă, trebuie să ai
  voinţa unui învingător.
• Cred că aici, în această brutărie, în care îl priveam pe colegul
  meu Luc jucându-se de-a casierul, am devenit pentru prima oară
  conştient că aveam să îmbătrânesc.
• Tata spune că, pentru a creşte, trebuie
  să înveţi cum să-ţi înfrunţi temerile, cum să le confrunţi cu
  realitatea.
• Poate că dragostea e ca o umbră: cineva o calcă şi o ia cu sine. Poate că o lumină prea mare e periculoasă pentru dragoste sau, dimpotrivă, fără lumină, umbra dragostei păleşte şi, până la urmă, piere.
• Chiar şi într-o zi înnorată, nu eşti scutit de o mică înseninare.
• Asta înseamnă să fii prietenul cuiva, nu? Să poţi ghici, atunci când celălalt îţi spune contrariul, ceea ce gândeşte în sinea lui.
• Am încercat să-mi pun cravata pe care mi-a cumpărat-o tata, prima
  mea cravată, cum a zis el, în ziua în care mi-a dăruit-o. N-am putut face nodul, şi atunci mi-am înfăşurat-o la gât ca pe o eşarfă. La urma urmei, intenţia contează şi apoi asta îmi dădea o alură de poet. Văzusem în cartea de franceză o poză a lui Baudelaire; nici el nu prea ştia să-şi înnoade cravata şi totuşi fetele se dădeau în vânt după el.
  
• O întâlnire frumoasă este uneori doar o chestiune de timp. Trebuie să-l găseşti pecelălalt la momentul potrivit.
• Mi-am dat seama că şi locurile au umbrele lor. De îndată ce te apropii prea mult, amintirile dau târcoale şi îţi insuflă nostalgie.
• Tata spunea că nu trebuie niciodată să compari oamenii, fiecare persoană e diferită,
  important e să găseşti diferenţa care îţi convine cel mai mult.
• E al naibii de periculos să te ataşezi de cineva. E de necrezut cât de tare poate să te doară. Chiar şi simplul fapt că te temi să nu-l pierzi pe celălalt este dureros.
• Mama susţine că nerăbdarea omoară copilăria, însă eu aş vrea atât de mult să cresc, tată, să am libertatea de a călători, să fug de locurile unde nu mă simt bine.

  

• Părinţii înaintează în vârstă doar până la un moment dat, apoi această imagine a lor
  ni se întipăreşte în memorie. E suficient să închidem ochii şi să ne gândim la ei ca să-i vedem, pentru totdeauna, aşa cum erau atunci, de parcă dragostea pe care le-o purtăm a avut puterea de-a opri timpul în loc.
• Băieţelul se ataşase foarte mult de un iepuraş. Animalul devenise confidentul lui, prietenul lui cel mai bun. Numai că, în urmă cu două săptămâni, iepuraşul se făcuse nevăzut, iar în seara dispariţiei lui, la sfârşitul cinei, mama copilului i-a întrebat
  pe cei din familie dacă le-a plăcut friptura de iepure în sos de vin pe care le-o preparase. Copilul a dedus pe dată că iepuraşul lui era mort, iar el tocmai îl înfulecase. De atunci, nu mai avea în minte decât o idee: să-şi ispăşească greşeala şi să se ducă după prietenul lui, acolo unde era acum. Poate că ar trebui să ne
  gândim de două ori înainte de-a le spune copiilor că fiinţele care mor se duc să trăiască fără ei, în cer.

  

• Din păcate, unele persoane sunt mai ataşate de respectarea regulamentelor decât de inteligenţa de a le mai încălca din când în când. E nemaipomenit cât de multă siguranţă le insuflă celor lipsiţi de imaginaţie aceste regulamente.
• Trecerea anilor e doar o părere. Momentele cele mai simple sunt ancorate pentru
  totdeauna în noi.
• Când dragostea şi ura se contopesc, facem lucruri groaznice, lucruri pe care, mai târziu, ni le reproşăm.
• Există unele lucruri mărunte pe care le laşi în urma ta, clipe de viaţă ancorate în colbul timpului. Poţi încerca să le ignori, dar aceste mici nimicuri puse cap la cap alcătuiesc un lanţ care te leagă de trecut.
• M-am îngrijorat. Ea mi-a pus mâna pe obraz şi mi-a spus, cu un zâmbet, că trebuie să accept ideea de-a o vedeaîmbătrânind.
  — O să-ţi vină şi ţie rândul, într-o zi, mi-a spus la sfârşitul cinei pe care o luaserăm în restaurantul ei favorit. Până atunci, bucură-te de tinereţea ta, dacă ai şti cât de iute îşi ia tălpăşiţa!
• Ultimul sărut pe care i-l dai mamei este ca o cortină ce cade pentru totdeauna peste scena copilăriei tale. Am rămas s-o veghez toată noaptea. Câte nopţi nu mă veghease şi ea!
• În adolescenţă, visezi la ziua în care îţi vei părăsi părinţii. Mai târziu, părinţii sunt aceia care te părăsesc. Atunci, nu mai visezi decât să poţi deveni din nou, chiar şi pentru o clipă, copilul care trăia sub acoperişul lor, să-i iei în braţe, să le spui fără nicio reţinere că-i iubeşti, să te lipeşti de pieptul lor ca să te mai mângâie încă o dată.
• Indiferent dacă eşti sau nu credincios, o mamă nu moare niciodată de tot. Nemurirea ei e acolo, în inima copilului pe care l-a iubit.
  Găseşti cartea în format PDF aici:
  http://cristinamoraru10.ro/wp-content/uploads/2014/05/Hotul-de-Umbre-Marc-Levy.pdf